Imaginea poeziei sau Poezia imaginii. Exemple

Să sugerezi e mai important decât să arăți. Cinematografia, și cea artistică, și cea documentară, este caracterizată nu de capacitatea de a arăta imagini, ci de a construi impresii și emoții pe baza acestora.

Ca exemplu negativ, telenovelele nu trec de stadiul de teatru filmat tocmai pentru că folosesc o cinematografie excesivă, că ilustrează explicit fiecare emoție, fiecare situație, fiecare conflict. Rezultă producții cinematografice previzibile și plicticoase, care nu lasă loc imaginației spectatorului, nici reflexiei acestuia asupra subiectului.

Dimpotrivă, poemul cinematografic utilizează intensiv tehnicile cinematografice nu pentru a arăta imagini, ci pentru a sugera idei, pentru a transmite emoții, impresii și stări de spirit. În funcție de temă, dar și de intenția artistică a realizatorilor, pot fi folosite un registru restrâns de mijloace artistice (impresia fiind creată prin juxtapunerea unor fragmente vizuale și sonore asemănătoare între ele) sau un registru amplu de elemente cinematografice într-un crescendo dinamic.

De regulă, poemul cinematografic utilizează încadraturi personale (multe detalii și gross-planuri, eventual alternate cu unele planuri neutre – planul general sau planul ansamblu). O mână care mută piese de șah, pași urcând o scară, un scaun gol, o frunză, filamentul unui bec – ca să enumerăm dintre cele mai folosite (și mai puțin inspirate) – stimulează imaginația spectatorului într-o mult mai mare măsură decât un cadru general cu doi oameni jucând șah, un discurs despre ce înseamnă să urci, un muribund pe un pat de spital etc. De asemenea, gross-planurile, detalii ale unor trăsături de pe chip – ochi, gură, nas etc., sunt extrem de expresive – iar aceste imagini nu necesită joc actoricecs sau, cel mult, o actorie minimală.

Dacă planurile foarte strânse, foarte apropiate, crează unghiuri personale și sunt folosite pentru a transmite emoție, planurile îndepărtate dau impresia obiectivității, a unei observații reci, a unei neutralități în raport cu subiectul. Asta nu înseamnă că ele nu pot fi utilizate în scopuri artistice, dimpotrivă. De exemplu, un plan îndepărtat într-o scenă intens emoțională sau violentă crează impresia de fugă, de evitare, de lipsă a implicării, de neputință. Efectul este accentuat dacă acțiunea (sau obiectul asupra căruia se concentrează atenția) nu este plasat central în imagine, ci excentric.

Un alt element caracteristic poemului cinematografic este ritmul: el rezultă din montajul cadrelor în succesiuni strict repetitive (care creează și măresc tensiunea) sau din alternarea a două sau mai multe registre: imagini suprasaturate sau imagini alb-negru, un gest care se repetă, o tehnică de tranziție a imaginilor (ex. fade sau push etc.).

Eseul cinematografic, a cărui subspecie este poemul cinematografic, este un gen extrem de liber, care permite utilizarea intensivă a oricărei tehnici de filmare, încadrare, compoziție a cadrului, mișcare a camerei, filtrare a imaginilor, tipuri de montaj, tranziții.

Singurele restricții ale genului sunt: ca mijloacele artistice să nu fie utilizate în mod gratuit, ci datorită legăturilor lor cu ideea sau emoția pe care vor să o transmită, urmărindu-se atent logica lor în raport cu scenariul. De asemenea, este de dorit ca registrul tehnicilor folosite să fie unul relativ limitat, astfel încât filmul să nu devină incoerent.